Lecție de iertare

Într-o zi, la fel ca în multe altele, copiii au făcut prostii. Ce prostii? Ei bine, de data asta au umblat cu o brichetă și se învârteau prin jurul bisericii încercând să aprindă niște lumânări, deși le-am explicat de nenumărate ori că nu au voie să umble cu focul, pentru că ar putea să se ardă ei, dar ar putea să aprindă și ceva, ca de exemplu casa sau biserica. I-am certat și le-am spus că sunt foarte supărată pe ei. Apoi am mers în casă, încercând să mă ocup de mormanul de vase murdare înșirat prin toată bucătăria și de numărul infinit de haine împrăștiate prin casă.
La un moment dat, vine Mimi (Mihail, fiul meu cel mijlociu de 5 ani) în casa și are loc următoarea discuție:
Mimi: Mami mai ești supărată pe noi:
Eu: Da încă mai sunt supărată pe voi pentru că nu m-ați ascultat.
Mă așez pe un scaun în bucătărie și îl iau în brațe și continui:
Eu: Dacă sunt supărată nu înseamnă că nu te iubesc. Orice ar fi, eu te iubesc și te iert, chiar dacă încă nu mi-a trecut supărarea.
Ne pupăcim, copilul pleacă în treaba lui, iar eu într-a mea.
Mai târziu, ies afară să aduc uscătorul cu haine în casă pentru că parcă voia să vină ploaia. A început o vijelie, tuna și fulgera, dar ploaia încă nu a început. Mimi, vine să îmi deschidă ușa de la intrare și accidental îl lovesc cu uscătorul undeva în zona capului. Repede îmi cer iertare că l-am lovit, iar răspunsul nu întârzie să apară:
Te iert, Mami, că și tu m-ai iertat!

Am simțit că mi se oprește inima pentru câteva secunde. Ce lecție frumoasă am ajuns să primesc de la propriul copil. Un copil de 5 ani îmi arăta mie, chipurile un adult matur, că nu e bine să fim supărați unii pe alții, că nu ajungem nicăieri cu mânia și cu cearta. M-a învățat că trebuie să învățăm să uităm. Știți acea uitare bună.
Am citit de mult, în liceu despre un scriitor, (nu-mi amintesc numele și nu vreau să se supere lumea pe mine că ofer informații eronate) care timp de mai multe luni, orice făcea nu putea să doarmă. Știm cu toții că în timpul somnului creierul nostru se odihnește, dar și informațiile inutile acumulate peste zi se șterg și rămâne doar ceea ce contează. Așadar, uităm pentru a nu ne încărca memoria cu lucruri inutile și pentru a știi doar ceea ce contează cu adevărat. Omul nostru, săracul se încărca cu informații și nu putea să uite. Sărmanul om! Ce chinuitor e să nu poți uita.
Știți vorba că „Te iert, dar nu te uit!” Da, dar adevărata iertare e atunci când uiți răul pe care ți l-a făcut cel din apropierea ta. ÎPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului spunea că atunci când noi nu iertăm pe cineva e ca și când îl căram în spate și ce greu ne poate fi!
Scriu toate astea mai mult pentru mine, să mă trezesc și să uit tot ce am îndurat în trecut de la ceilalți, să-i iert și să pot merge mai departe. Vreau să mă eliberez de ceea ce mă apasă și să zbor.
Mulțumesc dragul mami pentru lecția primită!
Doamne ajută șă iertăm și noi chiar dacă ceilalți nu ne iartă pe noi!
Vă rog să mă iertați și voi pe mine pentru orice v-am greșit și să încercăm să ne iertăm și să ne iubim unii pe alții pentru a putea viețui în pace!!!

Festivalul "Ziua rozelor", ediția a XV-a

sursa

Ieri a fost a 15- a ediție a festivalului care serbează trandafirul. Toată această minunăție a avut loc în Ciumbrud, județul Alba.
Toata aceasta zona este cunoscuta pentru culturile de trandafiri, flori, pomi fructiferi si arbusti. Unde privesti sunt campuri inmiresmate de trandafiri. Minunate covoare multicolore.
Cui nu-i plac trandafirii? Tuturor ne plac trandafirii si de aceea atat producatorii cat si autoritatile locale si cele judetene au avut ideea de a organiza un evenimentu unde sa fie omagiata aceasta minunata si delicata floare.
Un eveniment aproape de noi? Nu se poate, trebuie să mergem acolo. Am pus copiii în mașină, ne-am înarmat cu multă apă, dar și cu și mai multă răbdare și am pornit. Desigur, am făcut 3 minute cu mașina, pentru că e vorba de satul vecin. Găsim greu loc de parcare, pentru că, deși e ora 10, oamenii deja se îngrămădeau să ajungă să vadă ce se mai întâmplă și anul ăsta. Bun! Găsim un loc de parcare, cât mai aproape de casă, pentru a putea pleca mai ușor și alergăm, trăgând copiii după noi pentru a putea ajunge la timp să vedem și să ascultăm Fanfara județeană. Săracul Sefi! Îmi dau seama că în graba mea de a ajunge acolo în parc aproape că îl târâi după mine și decid să îl iau în brațe. Ceilalți, de mână cu tatăl lor. Nici ei nu o duc mai bine, doar că ei sunt mai mari și se descurcă la alergat.
în cele din urmă ajungem și mai prindem ceva din recitalul fanfarei. Îl căutăm cu privirea pe „Unchiul Ovi” care cântă acolo, iar când îl găsim, ne punem pe ascultat. Întreb copilul dacă îi place, îmi răspunde cu tradiționalul DA și apoi mă pierd prin gânduri. Nu am mai ascultat până acum fanfara. Deși îi cunosc pe mulți din cei ce cântă acolo nu am apucat să merg undeva să îi ascult. Eram mai nerăbdătoare decât copiii. Își cântă repertoriul și apoi, la final cântă „Trecea fanfara militară”. Îl căutam cu privirea pe Dan Spătaru. Am fost transpusă în copilărie când îl ascultam cântând pe regretatul Dan Spătaru și îmi imaginam trecând fanfara militară pe artera principală a orașului natal. Oamenii au terminat de cântat, noi am mers de ne-am salutat, ne-am pupat, am stat de vorba și apoi am mers sa admirăm atracția principală: TRANDAFIRII.

Aici, producătorii și-au dat întrecere în aranjamente florale pentru a-și etala fiecare marfa. Am băut sirop de trandafiri, am admirat produsele din trandafiri, aranjamentele florale și apoi am fost târâtă la un „nene” ce vindea vată pe băț, că doar pentru asta am venit.
Am încercat să fac poze, dar cum eram singură cu toți copiii - tatăl fiind foarte ocupat cu salutatul fiecărei persoane în parte, doar toată lumea îl știe - nu am prea apucat. M-am oprit să fac poze fiecărui copil pe leagăn și mă trezesc că nu îmi găsesc copilul cel mic. Am intrat în panică pentru câteva secunde apoi l-am găsit admirând o fântână.

Ne-am plimbat pe la tarabe, fără să cumpărăm nimic și a venit timpul să plecăm, cu copiii plângând că ar mai vrea să rămână și cu promisiunea să revenim deseară pentru focul de artificii.( Nu știam că artificiile sunt la ora 23).
Am revenit acasă, ne-am făcut treburile casnice, iar seara pe la 8, pe când s-a mai răcorit, purcedem la drum spre Ciumbrud. Aici agitație mare, lume multă, nici nu am coborât bine din mașină că deja eram și obosită. M-a luat o durere de cap, dar ce să fac, trebuie să le facem pe plac copiilor și să mergem. Intrăm în mulțime, ne întâlnim cu niște prieteni și dăm o tură de parc. Soțul se pierde de noi, rămânând la povești cu cineva. Copiii mă înnebunesc din nou cu „Mami vreau porumb fiert!!” Mă uit pe prețul afișat pe un cărucior cu porumb și citesc 5 LEI. Rămân stupefiată. Ce? 5 lei? Socotesc repede în minte cât îmi ia pentru 3 copii și le promit mai bine o jucărie, că de.. ni se face și nouă în grădină peste câteva săptămâni.
Ajungem la taraba cu jucării. Cel mic pune mâna pe o basculantă și nu o mai lasă din brațe. Ca să fie sigur că e a lui îi rupe ambalajul și se joacă cu ea. Cel mijlociu, își ia un excavator și cel mare un binoclu. Ce poți găsi la un astfel de târg? Apoi cel mic vrea altceva, se pune și urlă, moment în care decidem să plecăm. Eu vreau flori. Mă opresc la o taraba, iau două ghivece mici cu garofițe și dau să plec. Număr copiii, nu-mi ies la numărătoare. Dau să mă panichez, ma pun și-l caut, dar mă salvează un copil din vecini care îmi spune că celălalt e cu tatăl lui. Bun. Mergem, îmi găsesc colegii de viață, salutăm frumos lumea și plecăm. Cel mic încă nu s-a liniștit și vrea în continuare jucăria fratelui său. Începe și urlă după mine. Se uită lumea după noi. Mă fac că nu îl cunosc. Copilul se liniștește, iar noi ajungem în sfârșit la mașină. Cei mari vor să rămână la artificii. Abia azi s-au liniștit. Mulțumesc Lui Dumnezeu că e doar odată pe an acest eveniment.
A fost minunat, dar știți și voi că ce e prea mult strică.
Așteptăm ediția de anul viitor.

Am revenit!!!

De ceva timp mă bate gândul să revin la scris. De fiecare dată când gătesc ceva și arată bine îmi vine să o pozez; sau hoinăresc pe net, citesc ceva și mi se face dor de colțul meu micuț, mărunt în care eram eu, unde mă relaxam și de care eram dependentă la un moment dat.
Apoi am devenit prea ocupată ca să mă mai pot ocupa de el. Copiii erau mulți și mici (parca vorbesc de niște animăluțe, gen căței sau iepuri - dar da, erau mici, iar acum au crescut și parcă nu mai au nevoie de atât de multă atenție și grijă ca în acele vremuri), am rămas fără net și apoi a venit MUTAREA. Mi-a fost așa de greu la început. Să te muți în miez de iarnă cu trei copii și o grămadă de lucruri într-un loc nou, cu oameni străini și cu o mulțime de temeri nu e ușor. Atunci am vrut să încep să scriu despre noul loc, dar nu am avut timp și nici curaj. Acum nu am timp, dar mi-am făcut curaj și am început timid să ating tastele din fața mea și parcă totul merge de la sine. Da, e așa de bine, așa de liniștitor să scriu din nou. Vai ce dor mi-a fost. Da, o să îmi fac timp să scriu din nou, o să îmi fac timp de mine.
Promit să revin!